Checul de Crăciun: o specialitate dulce

Checul de Crăciun, numit și „Christstollen”, se prepară în mod tradițional din aluat dospit cu o cantitate semnificativă de grăsime și zahăr. Aluatului dospit i se adaugă alte ingrediente pentru a da checului gustul său caracteristic: Fructe uscate, migdale, coajă de lămâie zaharisită și/sau coajă de portocală confiată. După coacere, checul se unge cu grăsime și se acoperă cu zahăr pudră.

O caracteristică specifică: Checul de Crăciun din Dresda („Dresdner Stollen”)

În secolul al XV-lea, în zona din jurul orașului Dresda, checul se numea inițial „Striezel”, ceea ce ne duce cu gândul la cel mai vechi târg de Crăciun din Germania, Dresdner Striezelmarkt. Prăjitura tradițională se vinde în cadrul acestui târg de la începutul secolului în fiecare an în perioada Adventului. De-a lungul timpului, a devenit un obicei să se coacă checuri uriașe, care adesea atingeau o lungime de un metru și o greutate de câteva kilograme. În 1730, August al II-lea cel Puternic a comandat un chec uriaș, care cântărea 1,8 tone, fiind împărțit în peste 20.000 de porții. De atunci, în cadrul târgului de Crăciun „Striezelmarkt”, se sărbătorește „Stollenfest” în cea de-a doua duminică de Advent.

O marcă comercială protejată

În vremurile moderne, checul de Crăciun din Dresda a devenit cunoscut la nivel internațional și a fost declarat marcă comercială protejată în timpul reunificării Germaniei din 1990. Checul de Crăciun este cunoscut de mult timp chiar și în regiuni precum Erzgebirge, Harz, Meißen, în Erfurt și împrejurimi. Aceste regiuni au propriile rețete tradiționale și distribuitori. 

Forma exterioară tradițională a prăjiturii specifice perioadei de Advent nu s-a schimbat în aproape 700 de ani. Checul de Crăciun a fost menționat pentru prima dată în 1329 într-un document ca fiind un cadou de Advent pentru episcopul Heinrich I von Grünberg din Naumburg (Saale). La acea vreme, checurile încă erau produse de panificație extrem de sărăcăcioase din punct de vedere al conținutului, fiind destinate postului din timpul Adventului. Ingredientele obișnuite de astăzi, cum ar fi untul și laptele, au apărut abia în secolul al XV-lea, printr-un decret („Butterbrief”) al Papei Inocențiu al VIII-lea, care a permis utilizarea laptelui și a untului în locul apei și a uleiului. Datorită brutarului de la curtea regală Heinrich Drasdo din Torgau (Saxonia), au fost adăugate la rețetă mai multe ingrediente obișnuite pe care noi le folosim astăzi, care au transformat prăjitura sărăcăcioasă de Advent în forma pe care o cunoaștem astăzi.

Checul de Crăciun este foarte consistent și poate fi consumat imediat. Se servește de obicei după-amiaza cu o ceașcă de cafea. Checul de Crăciun rezistă în general timp de câteva săptămâni, cu condiția să fie depozitat într-un loc răcoros și uscat. 

Un chec bun de Crăciun conține unt și multe fructe uscate.